Referendum pentru democrație
Dacă mâine am fi chemați la un referendum pentru alegerea sistemului politic în care vrem să trăim (democrație, monarhie, autocrație, oligarhie, etc), nu știu câți români s-ar prezenta la vot. Dacă ar trebui să votăm o petiție online pentru limitarea risipei alimentare, nu cred că ar interesa mai mult decât câteva sute de oameni. Scopul unei astfel de petiţii nu interesează un cetăţean ne-educat sau dezinteresat. Mai mult, petiţiile online nu au putere legislativă. Dar dacă poporul ar putea decide mărirea pensiilor, a salariilor sau a alocațiilor pentru copii, prezența la vot ar fi ca în Epoca de Aur. Pentru că oamenii asociază mai mulţi bani cu o viaţă mai bună. Ideile filosofice sau politice neurmate de măsuri concrete, uşor de înţeles pentru cetățenii de rând, nu atrag oamenii la vot. Concluzia? Chiar dacă au un drept, oamenii nu îl folosesc decât dacă prevăd o schimbare în bine a situaţiei lor personale. Din acest motiv, prezenţa la vot a scăzut considerabil, pentru că indiferent cine este la putere, cei de rând sunt săraci, iar politicienii sunt din ce în ce mai bogaţi.
Așadar, deși votul secret și liber este considerat un element-cheie al democrației, eu personal nu consider că oferă cu adevărat cetățenilor puterea de a-și alege destinul. În primul rând, niciun conducător politic, fie el Guvern, prim-ministru, președinte, monah sau despot, nu va lăsa banii pe mâinile poporului. Ceaușescu, liderul atât de criticat al României Epocii de Aur, a impus un regim foarte sever poporului român, în care alimentele erau raționalizate, bunurile de import se dădeau doar pe relații iar votul era mai mult formal. Dar dacă stăm să ne gândim un pic, nici în democrația zilelor de azi poporul nu are prea multă putere. Votul mi se pare mai mult formal și în zilele de azi, pentru că există atâția oameni politici, atâtea dezbateri și atâtea variante de ales, încât nimeni nu poate înțelege ce se întâmplă cu adevărat și ce este mai bine pentru el ca persoană. Mai mult, există aceeași diferență între bogați și săraci ca în vremea comunismului, respectiv oameni foarte bogați, protipendada, care se plimbă prin lume, conduce mașini bune și locuiește în case mari, și sărăcimea, care trăiește de pe azi pe mâine.
Bunica mea era o mare susținătoare a comunismului, dar a sfârșit prin a fi foarte dezamăgită de acest regim politic. „Eu am fost comunistă la început, dar nu sunt de acord cu comunismul de azi”, spunea ea, dezamăgită. Adică ea, femeie simplă cu 4 clase, care a crescut 3 copii, şi-a dorit o societate în care toată lumea să aibă de toate. Asta a promis comunismul atunci când a venit la putere. De toate pentru toţi. Şi ca orice regim politic, s-a transformat în timp într-o dictatură personală, într-o societate inegală, cu mulţi oameni foarte săraci şi puţini oameni foarte bogaţi. În campaniile electorale din ziua de azi, ni se promite marea cu sarea, creşteri salariale, eliminarea corupţiei, un sistem de sănătate performant, eliminarea de taxe şi impozite, care ne sugerează că vom trăi mai bine. După instaurarea noii clase politice, se întâmplă cam aceleaşi lucruri: politicienii îşi măresc salariile şi drepturile, presa critică puterea sau opoziţia, depinde de cine o sponsorizează, oamenii nemulţumiţi ies în stradă cerând o viaţă mai bună, siguranţă pe străzi, spitale performante şi accesibile, bani mai mulţi de la stat. Nu a ieşit nimeni în stradă ca să ceară mai multă democraţie, ci o împărţire mai corectă a resurselor materiale şi financiare. Plus eliminarea dictaturilor personale care supravieţuiesc foarte bine în democraţia românească.
În comunism, ni se spunea să muncim în plus pentru binele patriei. Culegeam via la sfârşit de săptămână, deţinuţii construiau drumuri şi poduri, ne sacrificam pentru plata datoriei externe, în timp ce Cabinetul 2 îşi lua doctoratul în chimie, iar Cabinetul 1 se hrănea cu caviar şi ţinea discursuri politice entuziaste. În democraţie, orice bănuţ în plus ne stă în gât, pentru că din cauza asta a crescut datoria externă a populaţiei şi tot din cauza asta ne-au plecat prietenii, vecinii, copiii, din ţară. Asta ni se spune, dar realitatea este alta. Există câteva categorii de persoane care au salarii imense, plătite din bugetul de stat: politicienii pe care nu i-am ales noi, poporul (cu excepţia preşedintelui), şefii de instituţii publice, care sunt numiţi politic, nu prin alegeri, şefii firmelor private care fac afaceri bănoase cu statul, despre care nu ştim mai nimic. Aceştia au crescut datoria externă a României, nu pensionarii sau micii angajaţi la stat sau la privat.
În 2018, România ocupa locul 66 în topul ţărilor democratice. Pe primele locuri se afla Suedia, care este monarhie. Concluzia? Preşedintele nu este un garant al democraţiei. Cică ne-ar lipsi cultura politică şi implicarea civică, dar eu cred că ne lipsesc politicienii care să se gândească la binele poporului mai mult decât la binele personal. Şi mai cred că nu poţi clasifica ţările în funcţie de 4 indicatori ai democraţiei.
Nu-ţi convine ceva în ţara asta? Îţi poţi căuta norocul în altă ţară. Aici în România noi avem Facebook, bloguri, cele mai ieftine şi democrate căi de comunicare. Nu putem decât să ne exprimăm nemulţumirile online, pentru că regulile sunt deja făcute. Salariul minim pe economie a fost stabilit de stat, la fel şi alocaţiile copiilor, preţul gigacaloriei, durata concediului maternal, cotizaţiile obligatorii la bugetul de stat. Produsele de import au preţuri stabilite de jucători giganţi de pe piaţa financiară internațională: Apple, Banca Mondială (împrumuturi bancare), Rusia (gaze naturale), diverse alte branduri de îmbrăcăminte care vând scump haine produse de femei asiatice prost plătite.
Nu-ţi convine ceva? Îţi poţi face o firmă privată, urmând pașii impuşi de stat, plătind dări stabilite de ANAF. Poţi iniţia petiţii online fără putere legislativă, dacă asta te face să te simți mai bine. Poți dona din puținul tău unor cauze nobile, precum vindecarea unui copil bolnav (preţ în euro stabilit de clinica din străinătate), sau poţi crea o adunare de fonduri pe Facebook (am vrut să donez unui ONG care curăță oceanele de plastic, dar nu am avut ce dona, iar prietenii de pe Facebook nu au avut nici ei). Sau îţi poţi anula votul politic, de ciudă că până și aparența de stat democratic se menţine cu mulți bani de la bugetul de stat.
Ca cetățean, îmi vine să plâng. Ca să se plimbe în mașini străine, pe meleaguri străine, cu mulți bani în conturi, au ucis doi oameni de Crăciun. Iar acum se plâng agramat pe Facebook de diverse probleme existențiale, sociale sau legislative. Dar unul nu si-ar face publice veniturile și cheltuielile, nici oameni, nici instituții. Unul nu ar fi bucuros de ce are, nici/nici. Unul nu ti-ar impune reguli malițioase, nici/nici. Unul nu ti-ar respecta dreptul la intimitate. Niciunul nu ar dărui din prea multul său, celor ce nu au deloc. Niciunul nu te-ar lăsa să simți că ai făcut destul, nici oameni, nici instituții.
Eu am fost o fetiță comunistă, o tânără hipioată şi un adult stresat și anarhist. Voi face o petitie online pentru a-mi cere drepturile omului. Referendum n-am cum, ca-s prea săracă pentru a ajunge președinte.
Articol scris pentru Super-Blog 2019. Sponsor: Democracy Mania
Un răspuns la „Referendum pentru democrație”