Vitaminele, esențiale în funcționarea organismului
Ce știau anticii despre vitamine
Termenul de vitamină a fost folosit pentru prima dată de biochimistul polonez Casimir Funk în 1912. Vita, în limba latină, înseamnă viață, iar sufixul -amină este pentru amine; la momentul respectiv se credea că toate vitaminele sunt amine. Acum însă se știe că nu este așa.
Importanța mâncării anumitor alimente pentru păstrarea sănătății a fost recunoscută cu mult înainte să se fi identificat vitaminele. Egiptenii antici știau că dacă hrăneau un pacient cu ficat, acesta se va vindeca de orbire de noapte, acum știindu-se că este cauzată de o deficiență de vitamina A. În 1747, chirurgul scoțian James Lind a descoperit că citricele și preparatele din ele previn scorbutul, o boală letală, în care colagenul nu se formează corect și caracterizată prin vindecări lente, sângerări ale gingiilor și dureri acute.
În 1753, Lind a publicat Tratat asupra Scorbutlui. Totuși, descoperirea sa nu era unanim acceptată. În expedițiile Marinei Regale din secolul XIX, de exemplu, se credea că scorbutul era prevenit de o igienă bună la bordul navei, exerciții fizice regulate și menținerea moralului ridicat al echipajului, în locul unei diete bazată pe mâncare proaspătă, așa că aceste expediții au continuat să fie compromise de scorbut. În acea perioadă, când Robert Falcon Scott a făcut cele două expediții în Antarctica la începutul secolului XX, teoria medicală general acceptată era că scorbutul era cauzat de mâncarea la conservă contaminată.
Primele experimente științifice cu vitamine
În 1881, chirurgul rus Nikolai Lunin a hrănit șoareci cu un amestec artificial de toți constituenții laptelui cunoscuți la momentul respectiv, adică proteine, grăsimi, carbohidrați și săruri. Aceștia au murit, în timp ce șoarecii hrăniți cu lapte natural s-au dezvoltat normal. A formulat o concluzie precum că „un aliment natural ca laptele trebuie deci să conțină, pe lângă ingredientele principale cunoscute, mici cantități de substanțe necunoscute esențiale vieții”. Concluzia trasă de el a fost respinsă de ceilalți cercetători, care nu au putut să reproducă rezultatele experimentelor sale. O diferență a fost faptul că el a folosit zahăr normal (zaharoză), pe când ceilalți cercetători au folosit zahăr din lapte (lactoză), care încă mai conținea cantități mici de vitamina B.
În 1905, William Fletcher a descoperit că prin mâncarea orezului nedecorticat în locul celui decorticat se prevenea boala beriberi. În anul următor, Frederick Hopkins a afirmat că alimentele conțin „factori accesori”—pe lângă proteine, carbohidrați, grăsimi etc.—care sunt necesari corpului uman. Când Casimir Funk a izolat complexul hidrosolubil de micronutrienți a cărui bioactivitate fusese identificată de Fletcher, a propus ca acesta să fie numit „Vitamină”.
Numele a devenit repede sinonim cu „factorii accesori” ai lui Hopkins, iar până când s-a demonstrat că nu toate vitaminele sunt amine, cuvântul era deja popular. În 1920, Jack Cecil Drummond a propus ca „e”-ul final să cadă, pentru a se dezaccentua legătura cu „aminele”, după descoperirea faptului că vitamina C nu avea componentă aminică. În limba română, forma a rămas neschimbată, spre deosebire de limba engleză.
La începutul anilor 1900, oamenii de știință au fost capabili să izoleze și să identifice un număr de vitamine. Inițial, lipide din ulei de pește au fost folosite pentru vindecarea rahitismului la șobolani, iar nutrientul liposolubil a fost numit „antirahitic A”. Între timp, numele a fost schimbat, el devenind vitamina D, care este subiectul dezbaterilor pe tema faptului că aceasta nu este într-adevăr o vitamină, fiind un derivat steroid.
DENUMIREA CHIMICĂ: are la bază structura chimică a vitaminei
A1 RETINOL
B1 TIAMINĂ
B2 RIBOFLAVINĂ
B6 PIRIDOXINA
C ACID ASCORBIC
E TOCOFEROL
H1 ACID PARAAMINOBENZOIC
K FITOMENADIONĂ
DENUMIREA TERAPEUTICĂ după efectul terapeutic
A ANTIXEROFTALMICA
C ANTISCORBUTICĂ
D ANTIRAHITICĂ
E ANTISTERILITĂȚII
PP ANTIPELAGRĂ
K ANTIHEMORAGICA
O clasificare mai veche împărțea vitaminele în 2 mari clase, în funcție de solubilitatea lor:
– vitamine hidrosolubile (solubile în apă),din care fac parte toate vitaminele B, biotina, acidul ascorbic;
– vitamine liposolubile, insolubile în apă, solubile în lipide (grăsimi), din care fac parte vitaminele A,D, E și K. Există o serie de substanțe, numite antivitaminecare prezintă o acțiune antagonistă vitaminelor și care produc efectele avitaminozelor respective. În principiu fiecare vitamină poate avea una sau mai multe antivitamine.
SOLUBILITATE:
LIPOSOLUBILE : A, D, E. K (solubile în grăsimi).
HIDROSOLUBILE: COMPLEXUL B , VITAMINA C (solubile în apă).
Vitamina E are următoarele efecte asupra
organismului:
- protejează organismul față de acțiunea radicalilor liberi
- participă la formarea și protejarea globulelor roșii și ale țesuturilor
- indicații:
- sterilitate (la ambele sexe)
- avort habitual, iminență de avort
- vărsături
- tulburări neuromusculare survenite în cursul sarcinii
- prurit vulvar
- hepatită epidemică și cronică
- distrofii musculare
- reumatism muscular
- insuficiență cardiacă
- infarct miocardic
- psoriazis
- acnee
- sclerodermie
- protejează organismul față de acțiunea radicalilor liberi
- participă la formarea și protejarea globulelor roșii și ale țesuturilor
Indicații terapeutice ale vitaminei E
- sterilitate (la ambele sexe)
- avort habitual, iminență de avort
- vărsături
- tulburări neuromusculare survenite în cursul sarcinii
- prurit vulvar
- hepatită epidemică și cronică
- distrofii musculare
- reumatism muscular
- insuficiență cardiacă
- infarct miocardic
- psoriazis
- acnee
- sclerodermie
Vitamina E se găsește în: ulei de germeni de porumb, ulei de germeni de floarea soarelui, semințe de floarea soarelui, alune, spanac, pâine neagră, unt, cartofi prăjiți, făină de grâu, varză, ouă.