Aflasem că nu mai am mult de trăit și oarecum mă asteptasem la verdictul acesta. Simțeam că firul vieții mele se subtiase, voința de a trăi se inmuiase ca vata îmbibată în apă, nu mai găseam nicio plăcere în a mă trezi dimineața. Gandurile nu-mi dădeau pace, pierdusem mulți prieteni dragi și mă intristasem foarte tare. Lucram de zeci de ani ca organizator de evenimente funerare, adică aveam grijă ca inmormantarile să fie mai degrabă prilejuri de socializare și reuniune familială decât de plâns și jale. Morții cu morții, viii cu viii, aceasta era deviza mea.
Când medicul mi-a spus că mai am de trăit două luni, am început să râd. Așa mult? Nu mi-ar fi păsat dacă a doua zi m-aș fi trezit în Lumea de Dincolo. Făcusem destule pentru lumea aceasta, iar mersul ei, oamenii, felul in care decurgeau lucrurile pe orice plan, felul în care se schimbaseră oamenii odată dragi, prietenii vechi, mă făcuseră să simt că o boală fatală ar fi fost ieșirea perfectă din peisaj; nici prea bruscă, ca să șochez (aoleo, uitasem că trăiește), dar nici prea lungă (are doar diabet- păi poate să mai trăiască încă pe atâta).
Cum toată viața fusesem un personaj discret și conformist, genul de prost pe care toți îl pun la treabă cum vor, m-am hotărât să-mi fac o ieșire din decor cât mai neobisnuită, chiar de neuitat. Era timpul să-mi organizez propriul eveniment, acela de adio. Aveam nevoie de un spațiu mare, ofertant, de nerefuzat. Bineînțeles, evenimentul avea să fie sponsorizat de mine 100%, ca să fiu sigur de participarea tuturor celor invitați.
Am căutat cazare Poiana Brasov, unde imi petreceam vacantele la bunici, alături de prieteni. Am găsit un hotel cu salon evenimente Brasov cu spatiu mare de cazare, aproape de partia de ski. Am verificat recenziile de pe Booking, iar nota generală era foarte bună. Hotelul Royal oferă darts, biliard, grătar, parcare gratuită, transfer de la/catre aeroport, salon pentru masă și dansuri, ce mai, tot tacâmul. Am sunat la Hotel Royal Boutique Poiana Brașov și am rezervat hotelul pentru câteva zile, iar apoi am trimis invitațiile. Promiteam o distracție pe cinste, din partea mea, cu o tombolă de final de 50.000 de euro. La ce-mi mai trebuiau banii strânși cu atâta trudă, dacă totul îmi era împotrivă?
Pretextul era întâlnirea de 40 de ani cu cei mai buni prieteni de viață. Urma sa-mi anunț logodna cu o femeie mult mai tânără decât mine, o femeie apetisanta, frumoasă și mai tânără decât propria-mi fiică instrainata. Era bineinteles o minciună menită sa reamintească prietenilor că divortasem de două soții din pricina barfelor și amantlacurilor, ca-mi pierdusem copiii si casele in favoarea unora dintre cei mai buni prieteni. Mai mult, le organizasem si nuntile cu fostele mele soții, ca să le arăt că știu să pierd. Iar acum venise momentul sa pierd, grațios și demn, lupta cu boala. Din nou, ca intotdeauna, nimeni nu era vinovat ca locuisem in chirii insalubre pentru că plateam pensii alimentare, sau că nu avusesem timp să merg la doctor la timp. Pur și simplu, prietenii mei hotarasera ca ma descurcam foarte bine și singur, muncind pentru ei. Avuseseră dreptate.
Degeaba suferisem ani întregi. Oamenii sunt ca pietrele, doar că au sângele cald. Cazat la Hotel la ultimul etaj, priveam crestele munților. Erau frumoși. Semeti. Indestrutibili. Onești. Puternici. Tot ce nu eram eu. Tot ce crezusem că sunt, când toate păreau ca-mi merg bine. Spre deosebire de munții mei dragi, mă dovedisem o minciună. Invitații mei începuseră să sosească. Inima mea nu știa ce să simtă. Oare se gandisera vreodată si la mine? Cum li se parea viața alături de soțiile mele, de copiii și nepoții mei? Erau mulțumiți de casele in care locuiau? In hol îi aștepta așa zisa mea logodnică, o escortă de lux. Domnul nu se simte bine, le spunea ea tuturor. Dar v-a pregatit o petrecere surpriză.
I-am urmărit de la distanță. Se distrau de minune, ca de obicei. Nu mă sunase niciunul să mă întrebe cum mă simt. Mancau, beau si urmareau un spectacol de dans cu femei superbe, îmbrăcate în negru. Ospatarii îi serveau cu băuturi alese și mesaje scrise în plicuri, mesaje cu toate gândurile mele. Stiam bine că niciunul din ei nu dadea doi bani pe ele, așa că programasem și tombola în același timp. 50.000 de euro aruncați aiurea, toată pensia de care nu mă voi bucura. Mă vor comemora ca pe un martir, ca pe un erou, căci oamenii din ziua de azi iubesc banii si luxul.
In timp ce-i priveam urandu-l pe cel care câștigase banii, band fără măsură, trăind in lipsa mea, pe banii și pe munca mea, am gasit rezolvarea dilemei mele. Nu voiam sa mor in spital. Am trimis un mesaj escortei că intervenise ceva urgent si că trebuia să plec. Mi-am luat Adio personal, i-am pupat ca Iisus pe Iuda, nu-i uram, doar că mă simtisem atât de singur toată viața, de parcă odată cu terminarea copilăriei ar fi trebuit să mor și eu.
Am luat-o agale sus pe munte, prin zăpada pufoasa, brazii miroseau ca în copilărie, eu nu reușeam să plâng pentru că nu aveam de ce, iar Tarzan, câinele meu credincios, mă urmărea ca o umbră. Voi sta acolo până dimineață, apoi până seara, apoi încă o dimineață, apoi încă o seară, Tarzan mă va încălzi, ma va trage inapoi spre viață, Tarzan va urla și va plânge, se va bate cu lupii pazindu-mi cadavrul, sau mă va mânca odată cu ei, apoi se va inhaita cu ei, Tarzan fiind un imens câine-lup.
Articol scris pentru SuperBlog 2019. Sponsor: Hotel Royal Boutique Poiana Brașov.