Te-ai gândit vreodată să te sinucizi?

Cum prevenim sinucinderea, ca problemă socială?

Pentru că 10 septembrie este Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului și pentru că sinuciderea este deseori atribuită persoanelor cu probleme de sănătate mentală (în special depresie), m-am întrebat azi dacă nu cumva problematica este dezbătută de dragul dezbaterii.

Există numere de urgență pentru cei care au gânduri de suicid, este adevărat. Există tratamente medicamentoase pentru depresivi, iarăși adevărat. În toate țările civilizate funcționează organizații nonguvernamentale cu scopul de a preveni sinuciderile, din nou, adevărat.

Sinugigașul și mortul de moarte naturală lasă în urmă cadavre

Însă cu toate acestea, oamenii încă se sinucid. Metodele sunt variate, de la săritura de la înălțime la supradoza de somnifere, însă orice sinucidere înseamnă un cadavru mutilat pe care cineva îl va descoperi. Nu cred că a inventat cineva o metodă curată de sinucidere, care să nu implice sânge și creieri pe pereți, sânge în cada din baie, limbă scoasă și față umflată dacă respectivul a ales spânzurarea ori un trup cu diverse modificări traumatice.

Moartea în sine este urâtă, indiferent de cauză. În afară de cazurile patologice de necrofilie, nu cred că există om care să fie încântat de vederea unui cadavru. Așadar, sinucigașul nu face altceva decât să-și provoace singur ceea ce oricum îi era destinat. Așa cum ne este tuturor oamenilor. Pe de altă parte și procesul nașterii implică mecanisme fiziologice care implică sânge, placentă și uneori moartea mamei, fătului sau ambilor.

Sinucigași surpriză

Iar în ceea ce privește slăvita maternitate, cazurile horror de părinți care și-au ucis copiii sau de părinți sinucigași contrazic mitul că părinții au supraputeri și sunt invincibili în fața gândurilor și faptelor autodistructive.

Acestea fiind spuse, mă macină întrebarea: oare niciun om perfect sănătos nu a avut gânduri sinucigașe? Nu a căutat pe internet metode de a dispărea fizic? Nu s-a gândit că un glonte i-ar alunga gândurile care-l duc la sinucidere?

Eu nu cred așa ceva. Toți oamenii trec prin experiențe exprem de neplăcute, precum o despărțire, un eșec sau pur și simplu conflicte verbale cu semenii săi mai tari de gură. Este imposibil ca omul să nu se gândească, în momentele sale cele mai negre, la o metodă de suicid.

Sinucigașul încearcă să dispară, iar trupul îi este bilet de plecare

Problema este că sinucigașul vrea de fapt ca lumea, așa cum e ea, lumea, cea care îi face probleme, să dispară. Și cum nu are la îndemână metode de a schimba lumea, încearcă să se facă pe sine dispărut. Și crede că singura sa opțiune de a dispărea, cu tot cu probleme, este să dispară fizic. Ceea ce este cam fals. În urma sa va rămâne un cadavru mutilat sau împrăștiat pe caldarâm, prieteni și rude întristate, iar cunoscuții vor povesti cu oroare ce s-a întâmplat cu vecinul.

Paradoxul este că multe persoane încearcă să se sinucidă sau amenință să se sinucidă, însă reușesc astfel să obțină anumite mai mult respect și considerație de la cei din jur. Sau un telefon nou, depinde de miza potențialului sinucigaș. În același timp, cei care nu vor să mai negocieze sar de la etaje superioare sau își opresc un glonțe în creier (în România mai greu, pentru că nu prea se acceptă ca persoanele fizice să dețină arme de foc

Simptome care ar trebui să ne îngrijoreze

Se spune că simptomele care ar trebui să ne îngrijoreze sunt: consumul de substanțe chimice (detergent, clor, medicamente în exces- însă medicii sunt foarte atenți la omul căruia îi scriu rețeta), vorbitul despre moarte și sinucidere și izolarea socială. Păi dacă omul ar anunța că este pe punctul de a se sinucide, rezolvarea ar fi să chemăm ambulanța și să i se administreze anti-depresive. Dar dacă omul este uitat și izolat de semenii lui, undeva într-un cătun, lipsit de mijloace de supraviețuire, nu prea ai cum să-l identifici. Din acest motiv, telefonul sinucigașului nu știu câtă eficiență are, pentru că sinucigașii nu au mereu bani pentru a deține un telefon și un abonament.

Știm că lumea e nebună, periculoasă, că oamenii ne vor răul pentru că așa sunt ei și știm că există persoane care se vor sinucide. Dar spune-ți sincer, nu te-ai gândit niciodată la sinucidere? Și mai mult, ești sigur că oamenii cu care discuți nu au gânduri sinucigașe? Cât de profund vorbim unii cu ceilalți, astfel încât să îi putem indetifica pe cei predispuși. Pe unii i-am cunoscut acum mulți ani, am răcit relațiile, auzim că s-a sinucis și habar nu aveam de ce anume.

Unii bolnavi nu aleg sinuciderea

Uneori muribunzii cer să fie eutanasiați, Dar nu toți. Unii își așteaptă moartea cu ochii deschiși. Așa oameni, așa decese, așa sinucideri.

Am auzit desori preconcepția că nu trebuie să vorbești despre problemele personale și despre stările morbide. I-ai putea încărca pe cei din jur. Și atunci, de ce ne mai mirăm că în urma sinucigașilor rămâne, la lângă cadavru, un numte de mister. De ce a făcut asta?

Dar de ce a murit X de bronșită? De ce s-a născut un copil bolnav? De ce doar moartea ne oferă posiblitatea de a ne elibera de suferință?

De ce nu se sinucid cei care s-au gândit la sinucidere?

În concluzie, cred că fiecare om s-a gândit, măcar odată în viață, la sinucidere. Nu a comis-o din diverse motive, primul fiind că nu a vrut să moară. Sau nu a vrut să-și lase cadavrul pe mâna oricui. Sau a descoperit o metodă de a o evita, măcar încă puțin. Într-o lume în care bolnavii trag de ultimele zile de viață, unii aparent sănătoși pun punct vieții și se avântă mai repede decât le era scris în negura morții.

Ca orice boală, sinuciderea e uneori în familie. Ca orice moarte, sinuciderea lasă în urmă un cadavru. În unele culturi, se încurajează sinuciderea onorabilă. Războaiele sunt sinucigașe prin esenșa lor, numai că de data asta alții te trimit la suicid, Și pe când tu, om fără gânduri de omor, te chinui să scapi din tranșee și ieși rece de acolo, cei care au tentative de suicid sunt descoperiți și salvați, în ciuda intenției ințiale.

Unii îi încurajează pe alții și se sinucid pe sine, iar interdicțiile sunt o cauză de suicid

Hemmingway, care a scris romane despre supraviețuitori, despre oameni care țin cu dinții de viață, despre eroi cu inima tare ca piatra, s-a împușcat, ca și tatăl său.

Ni se spune să ne ținem problemele pentru noi, să nu fim un stres pentru ceilalți. Rareori ni se spune să creștem, să fim deschiși. Iar apoi ne mirăm că oamenii se sinucid.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: