Urechea și bolile ei

Anatomia urechii

 

Urechea externă este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii, numită pavilion sau concă auriculară, captează undele sonore din aer și le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioară. Trecând prin canalul auditiv, undele sonore pun în mișcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.

Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaș, nicovală, scăriță). Mamiferele sunt unicele ființe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) și scărița (stapes) provin din oasele maxilarului, și permit o detecție mai delicată a sunetului. Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaș, apoi la nicovală și scăriță, iar de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie și cea internă. Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.

Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul înconjurător. Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală (faringe).

Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul.

Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele sonore transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de frecvența undelor sonore. La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibrațiile care trec prin canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor acționa asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzații auditive.

 

Urechea, un traductor cu sensibilitate deosebita

Mecanismul auditiei este următorul: unda sonora care se propaga prin aer este de fapt o forma de propagare longitudinala a unei perturbatii de presiune. La un moment oarecare presiunea este variabila de-a lungul directiei de propagare, intr-un anumit punct de pe directia de propagare presiunea variaza in timp, dupa o lege anumita, specifica.

Pavilionul are rol de cornet acustic. Prin forma sa largeste posibilitatea incidentei si captarii sunetului. Importanta profilului complicat al pavilionului poate fi demonstrata experimental prin umplerea cu ceara a « neregularitatilor », fapt care conduce la o diminuare sensibila a auzului. Oamenii care nu aud destul de bine au obiceiul de a face mana palnie la ureche, directionand in acelasi timp pavilionul spre sursa sonora. Undele sonore incidente se reflecta dirijat si sunt conduse catre timpan prin canalul auditiv.

Forma timpanului este de palnie, asemanatoare difuzoarelor, avand partea ingusta spre caviatea urechii mijlocii, unde exista aer la presiunea atmosferica, datorita legaturii cu exteriorul pe care o realizeaza tubul lui Eustatiu. Pe ambele fete fiind mentinuta aceeasi presiune, orice variatie a presiunii produce o mica deplasare a timpanului, care este preluata de sistemul de oscioare si transmisa urechii interne prin fereastra ovala. Perforarea timpanului nu duce la pierderea auzului, ci la micsorarea acuitatii auditive, deoarece undele sonore se transmit direct la fereastra ovala. Oscilatiile ferestrei ovale  se transmit in forma unei unde prin perilimfa, de-a lungul cavitatii vestibulare, si apoi timpanice pana la fereastra rotunda, care se dechide in cavitatea urechii mijlocii si care constituie si o supapa de siguranta prin care se atenueaza presiunile excesive.

Interpretarea fizica data proceselor din ureche si mai ales din cea interna, este o varianta mai noua a unei explicatii mai vechi, datorata lui Helmholtz. Ea se refera exclusiv la procesele ce se produc pana la momentul traducerii semnalului mecanic in cel nervos. Sunetul este insa o senzatie, deci un raspuns subiectiv la un stimul obiectiv: vibratia sonora. Senzatia de sunet este rezultatul reflectarii in centrii nervosi a stimulilor pe care ii putem masura. Un sunet perceput la ureche are anumite proprietati care partial se explica prin marimile fizice caracteristice sunetului si tot partial prin particularitatile organului auditiv.

Sensibilitatea auzului scade cu varsta. Aceasta se manifesta prin faptul ca inaintand in varsta, pentru a auzi un sunet, nivelul lui sonor trebuie sa creasca.

Bolile urechii

1. Sindromul vestibular

Poziţia organismului în spaţiu se modifică continuu. Această adaptare este posibilă datorită unui sistem care înregistrează orice schimbare de poziţie, realizând funcţia de echilibru a organismului. Rolul cel mai important în reglarea echilibrului îl deţine sistemul vestibular. Aparatul vestibular recepţionează două categorii de excitaţii: acceleraţiile, adică trecerea de la repaus la mişcare, şi schimbările de poziţie ale capului.

Simptomatologie: a) simptome subiective – ameţeală (vertij); greaţă-vărsături; b) simptome obiective – nistagmusul, care se cercetează cerând bolnavului să privească lateral, în sus şi în jos; – deviaţii tonice, adică deplasări ale capului, trunchiului şi membrelor în direcţia vestibulului lezat; se cercetează prin: proba Romberg (bolnavul în picioare îşi pierde echilibrul la închiderea ochilor), proba mersului „în stea” (bolnavul, legat la ochi şi lăsat să meargă 5-6 paşi înainte şi înapoi, deviază de la direcţia iniţială, descriind aproximativ o stea) şi proba braţelor întinse.

2. Otita este o inflamație a urechii, însoțită de dureri puternice la nivelul urechii și, uneori, la nivelul capului sau frunții. Un sindrom al otitei este inflamația urechii medii, care are loc în urma infectării cu microorganisme patogene.

Se disting, în funcție de localizare:

• otită externă sau otita externă difuză, care reprezintă inflamația conductului auditiv extern. Se manifestă prin mâncărime în conductul auditiv extern, o senzație de tensiune și căldură la nivelul con­ductului;
• otită medie, inflamația urechii medii; apare frecvent la copii mici din cauza particuaritățior anatomice ( trompa lui Eustachio este largă, orizontală și scurtă), poziției orizontale a copilului și imunodificiența fiziologică.
• otită medie acută, de regulă de origine virală sau bacteriană, care este însoțită de durere și febră;
• otită medie cronică,
• otită medie supurată cronică:
• forma benigna sau mezotimpanită asociată cu perforația timpanului (mezoepitimpanală),

otoree cronică, hipoacuzie de transmisie, distrucții osiculare fără osteoliză;

• forma malignă: epitimpanita sau epimezotimpanita – prezintă perforația timpanului

(epitimpanita), otoree purulentă, polip, colesteatom, distrucții osiculare cu osteoliză;

• otită internă (labirintită)- prezintă inflamația labirintului. Infecția ajunge în labirint prin intermediul ferestrelor ovală sau rotundă.

3. Sindromul Usher este o afecțiune genetică ce presupune asocierea hipoacuziei neuro-senzoriale cu retinita pigmentară. Deși este considerat ca fiind o boală rară, sindromul Usher este cea mai frecventă afecțiune care asociază surditatea și orbirea, fiind caracterizată prin surdocecitate. Prin realizarea screening-ului problemelor de auz la nou-născuți a crescut rata de identificare timpurie a copiilor cu hipoacuzie. În trecut aceștia erau depistați la vârsta de 12-18 luni față de momentul actual când hipoacuzia poate fi depistată la vârste mai mici de 6 luni. Diagnosticul sindromului Usher însă este mult mai complicat întrucât acesta asociază și probleme de vedere care duc în timp la orbire, acestea fiind identificate la 5-10 ani după diagnosticul hipoacuziei și de multe ori chiar mai târziu, la vârsta adultă. Prin urmare, de fiecare dată când se depistează hipoacuzia la un copil, trebuie luat în calcul diagnosticul diferențial cu sindromul Usher, deoarece în cazul acestui sindrom problemele educaționale, de adaptare și de comunicare sunt mult mai mari, întrucât copilul va orbi la un moment dat.

Persoanele cu sindromul Usher pot avea și probleme grave de echilibru. Sindromul Usher a fost numit după Charles Usher, un oftalmolog britanic care l-a descris în anul 1914.

Sindromul este moștenit genetic, find transmis de la părinte la copil. În momentul concepției, fiecare individ moștenește două copii din fiecare genă, o copie de la mamă și o copie de la tată. Uneori, genele pot suferii mutații, aceste mutații cauzând diferite afecțiuni.

Pentru a avea sindromul Usher, un individ trebuie să moștenească o genă mutantă de la fiecare părinte. Dacă copilul are mutația într-o singură genă moștenită de la un părinte, cealaltă genă fiind normală nu va dezvolta sindromul Usher dar va fi purtător. Dacă însă ambii părinți sunt purtători ai unei gene mutante pentru sindromul Usher, copilul va moșteni atât gena mutantă de la mamă cât și gena mutantă de la tată, șansa ca acest lucru să se întâmple fiind de 1 la 4 sau de 25% pentru fiecare copil pe care îl va avea acea familie.

În general, un copil cu sindromul Usher nu prezintă istoric familial pentru acest sindrom deoarece părinții purtători au vedere și auz normale. La momentul actual nu există nicio posibilitate de a depista purtătorii unei gene Usher anormale ci doar posibilitatea de a realiza diagnostic genetic la copilul bolnav.

Datorită faptul că istoricul familial de Usher este de cele mai multe ori inexistent, părinții sunt deseori surprinși de acest diagnostic și încearcă să îl conteste. Se estimează că 1 din 10 persoane este purtător al genei mutante pentru Usher, ceea ce înseamnă foarte mult. Însă boala este rară deoarece există mai multe gene care determină acest sindrom, o anumită genă determinând un tip sau un subtip al sindromului Usher. Deoarece există diferite variante ale acestui sindrom, șansa ca purtătorul unei anumite gene care determină un anumit tip de Usher să întâlnească purtătorul unei gene similare este destul de mică. Atunci când ambii părinți au aceeași genă mutantă copilul va fi bolnav.

4. Otoscleroza reprezinta o crestere osoasa anormala localizata in urechea medie, ce poateduce la hipoacuzie si in final la pierderea completa a auzului. Este o boala cu componenta genetica ce afecteaza metabolismul osos si afecteaza predominant capsula otica.

Are transmitere autozomal dominanta, iar femeile sunt afectate de 2 ori mai frecvent decat barbatii. Din punct de vedere histologic, boala afecteaza 10% din populatie, insa doar 1 din 10 persoane cu modificari histologice prezinta si semne clinice (deci prevalenta clinica a bolii este in jur de 1%).

Otoscleroza se poate manifesta inca de 8-10 ani, insa cel mai frecvent afecteaza persoanele intre 15-40 de ani, hipoacuzia devenind simptomatica la cei afectati de procesul patologic in decada a 3-a de varsta.

Otoscleroza este o boala genetica (transmisa din generatie in generatie) si consta in aparitia unor excrescente osoase la nivelul urechii interne ce determina imobilizarea scaritei. Scarita, alaturi de ciocan si nicovala, formeaza un lant de oscioare localizate in interiorul urechii medii, ce au rol in transmiterea sunetelor (regleaza in special intensitatea undelor sonore). Daca acest os este fixat de celelalte (prin punti osoase neflexibile), sunetul nu mai este transmis spre segmentele urechii interne, si astfel auzul persoanei va avea de suferit.

Procesul patogen are mai multe faze: osteospongioasa si osteoclerotica. Prima consta in dezvoltarea de tesut osos spongios in urechea medie. Faza osteosclerotica debuteaza cand osteoclastele sunt inlocuite cu osteoblaste si zona respectiva este invadata de tesut sclerotic. Procesul are caracter progresiv, auzul pacientului pierzandu-se in timp.

Otoscleroza afecteaza doar oasele urechii si nu are caracter sistemic, dar apare bilateral.

Exista o serie de factori de risc in aparitia otosclerozei:

– antecedentele heredo-colaterale de hipoacuzie

– sarcina (poate precipita aparitia bolii)

– rasa: se pare ca persoanele caucaziene sunt mult mai susceptibile la dezvoltarea acestei boli comparativ cu altele (boala apare la 8-10% din acestia, dar doar 10-15% din ei sunt simptomatici).

Principalele simptome sunt reprezentate de hipoacuzie si tinitus.

5. Boala Meniere include o serie de simptome episodice inclusiv vertij (senzatie de invartire), pierderea auzului, tinitus, precum si senzatia de plenitudine in urechea afectata.

Episoadele dureaza de obicei intre 20 de minute pana la 4 ore. Pierderea auzului este intermitenta si apare mai ales in momentul atacurilor de vertij. Sunetele puternice pot fi auzite distorsionat si provoaca disconfort.

De obicei, pierderea auzului nu este accentuata, dar uneori poate deveni permanenta. Tinitusul si senzatia de plenitudine din ureche pot fi alternative, in timpul sau chiar inainte de episoade, ori pot fi constante. Cauza bolii Meniere nu este pe deplin inteleasa. Se pare ca ar fi rezultatul unui volum anormal sau a compozitiei lichidului din urechea interna.

Urechea interna este formata dintr-un grup de pasaje conectate si cavitati, numite labirint. In exterior, urechea interna este construita din os (labirint osos). Interiorul este o structura moale care captuseste labirintul osos (labirintul membranos).

Labirintul membranos este acoperit cu fire de par, ce au rol de senzori care raspund la miscarile fluidului si, contine un lichid numit endolimfa. Pentru ca senzorii din urechea interna sa functioneze corect, lichidul trebuie sa isi pastreze un anumit volum, presiune si compozitie chimica. Factorii care altereaza proprietatile lichidului din urechea interna pot cauza sindromul Meniere.

Simptomele cel mai des intalnite sunt:

• pierderea fluctuanta de auz insotita de sunete distorsionante
• tinitus in urechea afectata
• senzatie accentuata de vertij
• slabiciune insotita de greata, varsaturi, transpiratii reci in timpul atacului.

Episoadele sunt imprevizibile si de obicei dureaza de la 1 ora la mai multe, in functie de severitatea bolii. Repetarea atacurilor este o caracteristica de baza a bolii Meniere. De obicei, atacurile sunt destul de rare, dar cu trecerea timpului vor creste severitatea si frecventa simptomelor. Boala poate fi debilitanta pe masura ce frecventa si severitatea atacurilor se multiplica.

6. Vertijul postural paroxistic benign este o afectiune a urechii interne, care se manifesta printr-o falsa senzatie de rotatie sau de ameteala a corpului sau mediului inconjurator, ce apare la anumite miscari ale capului. Aceasta senzatie se numeste vertij. De obicei dureaza mai putin de un minut. Exista forme usoare, moderate sau forme severe care pot determina greata.

Nu s-a demonstrat inca, dar se presupune ca particulele de calciu existente in mod normal la nivelul urechii interne se desprind si plutesc in canalul semicircular al urechii interne. Astfel perturba echilibrul normal si produc vertij. Medicamentele, diferite boli, varsta inaintata sau traumatismul cranian sunt cativa dintre factorii care pot determina desprinderea particulelor de la nivelul urechii interne.

Vertijul poate aparea la orice varsta si afecteaza in egala masura barbatii si femeile.

S-a dovedit ca exista risc mai mare de a dezvolta BPPV daca este satisfacuta una dintre conditiile:

– persoana varstnica

– traumatism cranian in antecedente

– inflamatia nervului care face legatura dintre urechea interna si creier, numita nevrita vestibulara

– interventie chirurgicala la nivelul urechii in antecedente.

Daca persoana a prezentat in trecut un episod de vertij cauzat de BPPV, exista probabilitate mare ca aceste crize sa se repete.

Principalul simptom este vertijul – o falsa senzatie de miscare, rotatie sau inclinatie a corpului sau mediului inconjurator, care este provocat de anumite miscari ale capului. De exemplu vertijul poate aparea la intoarcerea in pat a pacientului, prin rotirea brusca a capului, prin aplecarea inainte sau inclinarea inapoi a capului. Uneori vertijul poate fi insotit de greturi sau varsaturi.

Daca pacientul repeta aceeasi miscare de trei sau patru ori vertijul se poate ameliora si chiar disparea. Aceasta se numeste adaptare. Numai dupa cateva ore aceleasi miscari vor putea provoca din nou vertij.

BPPV este diagnosticat prin examen clinic si anamneza (istoricul debutului si evolutiei bolii).

Medicul specialist poate efectua si testul Dix-Hallpike. Pentru aceasta medicul va efectua miscari ale capului sau corpului pacientului in anumite directii, in timp ce urmareste miscarile involutare ale globilor oculari ai pacientului. Tipul de miscare al ochilor poate indica cauza vertijului.

7. Neurinomul acustic, schwanomul vestibular sau tumora de unghi cerebelo-pontin sunt denumiri ce caracterizeaza acelasi proces expansiv benign (necanceros), cu crestere lenta si care implica de fapt nervii, si in general toate celulele mielino-formatoare, ce realizeaza legatura intre ureche si creier (in special nervii vestibulo-cohleari denumita si perechea VIII de nervi cranieni).

Desi boala are mai multe denumiri, cea mai corecta din punct de vedere medical este cea de schwanom vestibular deoarece procesul patogen efectiv afecteaza portiunea vestibulara a nervilor cranieni VIII si are originea in celulele tecii Schwann (cele raspunzatoare de realizarea invelisului de mielina in fibrele nervoase periferice).

Specialistii au descoperit ca astfel de tumori apar in momentul in care exista un defect in genele antioncogene (gene cu functie speciala in controlul proceselor tumorale). Cauzele ce duc la incorecta functionare a acestor gene nu au fost complet elucidate. S-a descoperit, insa, ca exista o corelatie intre neurofibromatoza (o boala genetica) si neurinomul acustic. Atunci cand apare in cadrul neurofibromatozei Recklinghausen, neurinomul poate fi de doua tipuri: sporadic, ce se dezvolta in viata adulta iar aparitia bilaterala este rara (tipul 1 de boala) si tipul 2, cand exista afectare bilaterala, se dezvolta inainte de 21 de ani.

Neurinoamele acustice sunt afectiuni benigne destul de rare, insa in cadrul proceselor tumorale craniene ocupa un procent insemnat (reprezinta 5-10% din totalul neoplasmelor intracraniene la adult).

Procesul tumoral apare si se dezvolta de obicei la baza craniului. Schwanoamele afecteaza in special radacinile nervilor spinali si pot determina aparitia radiculopatiilor sau compresiunilor de maduva spinala. Dupa nervul VIII, cel mai frecvent afectata este perechea V (nervul trigemen), in timp ce alte localizari sunt mult mai rare.

Datorita vitezei lente de crestere, tumora se face simtita in general, dupa varsta de 30 de ani (varful incidentei este situat in decada a 5 si a 6–a de varsta). Semnele si simptomele variaza in functie de marimea tumorii si in functie de radacina nervoasa atinsa.

Cele mai comune simptome includ:

– vertij (reprezinta un tip special de ameteala corelata cu imposibilitatea mentinerii echilibrului postural); pacientul percepe in acest caz obiectele din jur invartindu-se, in timp ce corpul ramane in acelasi loc; poate fi acompaniat de greata si varsaturi precum si de senzatia de presiune in urechi (totul datorita unei afectari a nervilor vestibulo-cohleari);

– tinitus (un tiuit extrem de neplacut) ce apare doar in urechea afectata de procesul patologic; acest simptom apare la aproximativ 80% din pacienti;

– deficit de auz (mergand pana la pierderea totala a auzului); reprezinta, de fapt, cel mai precoce simptom si apare de obicei in urechea ipsilaterala procesului (de aceeasi parte); peste 95% din pacienti descriu o afectare progresiva a functiei auditive, in timp ce la 25% dintre ei auzul se poate pierde brusc.

8. Pierderea auzului se caracterizeaza prin scaderea brusca sau progresiva a perceptiei sunetelor. In functie de cauza, pierderea auzului poate varia ca severitate de la forma usoara pana la severa si poate fi reversibila, temporara sau permanenta.

Pierderea auzului de asemenea este cunoscuta si ca o deteriorare a auzului, incluzand si cazurile in care pierderea auzului este prezenta inca de la nastere (pierderea congenitala a auzului). In continuare ne vom referi doar la pierderea progresiva a auzului.

Pierderea progresiva a auzului, afecteaza toate grupele de varsta si este ca frecventa pe locul trei dintre cele mai frecvente afectiuni pe termen lung (cronice) la varstnici. Aceasta afectiune se intalneste pana la 40% la persoanele peste varsta de 65 de ani si pana la 80% la persoanele peste 85 de ani.

In cazul in care se pierde auzul, persoana in cauza poate sa nu fie constienta de acest fapt, in special atunci cand auzul diminua treptat. Membrii familiei sau prietenii pot fi primii care observa acest lucru.

De exemplu acestia observa ca persoana care are auzul diminuat, are dificultati in a intelege ceea ce discuta cei din jurul lor, in special atunci cand vorbesc mai multe persoane in acelasi timp sau daca exista un zgomot suplimentar in fundal, de exemplu un radio deschis. Pierderea auzului afecteaza de asemenea activitatea zilnica a persoanei atat de la serviciu cat si de acasa, precum si siguranta persoanei in cauza. Pierderea auzului poate cauza retragerea persoanei respective, chiar aparitia depresiei si pierderea independentei, deoarece scade interactiunea sociala cu alte persoane. Pentru aceste persoane exista insa diverse proteze auditive si alte dispozitive care ajuta la imbunatatirea auzului.

9. Sindromul de dehiscenţă a canalului superior (SDCS) apare ca urmare a unei deschideri (dehiscenţe) în osul ce acoperă cel mai înalt canal semicircular de la nivelul urechii interne. Prin această dehiscenţă lichidul din canalul membranos superior (localizat în cavitatea tubulară a canalului osos) poate fi stimulat de sunete sau alţi stimuli de presiune. În mod normal există două puncte de complianţă (adaptare la presiune) la nivelul urechii interne: fereastra ovală prin care energia sonoră este transmisă în urechea internă prin lanţul de osicioare şi fereastra rotundă prin care energia din urechea internă este disipată după ce a traversat cohleea. SDCS crează o a treia fereastră mobilă în urechea internă. Semnele şi simptomele SDCS apar ca urmare a consecinţelor fiziopatologice ale unei a treia ferestre.

Semne şi simptome vestibulare apar în SDCS. Vertijul şi oscilopsia (aparenta mişcare a obiectelor care sunt staţionare) determinate de sunete puternice şi/sau manevre ce modifică presiunea în urechea internă sau cea intracraniană (cum ar fi tuşitul, strănutul sau scremutul). Persoanele cu SDCS pot simţi un dezechilibru constant şi pot percepe obiectele ca mişcându-se concordant cu pulsul lor (oscilopsie pulsatilă). Manifestările auditive al SDCS includ autofonia (rezonanţa crescută a propriei voci), hipersensibilitatea la sunete transmise osos şi o aparentă scădere a sensibilităţii la sunetele transmise aerian decelată la testele audiometrice.

Diagnosticul de SDCS se bazează pe simptomele caracteristice, semne specifice la examenul clinic, imagistică CT şi reultatele testelor de potenţiale vestibulare miogenice evocate (PVME). Diagnosticul nu ar trebui niciodată formulat exclusiv pe imaginile CT.

Pentru mulţi pacienţi evitarea stimulilor declanşatori cum ar fi sunetele puternice este suficientă. La pacienţi cu simptome invalidante închiderea chirurgicală a canalului superior poate fi benefică în ameliorarea sau reducerea semnificativă a simptomatologiei şi semnelor.

10. Fistula perilimfatică reprezintă o ruptură sau un defect la nivelul ferestrei ovale şi/sau rotunde, cele două membrane fragile ce separă urechea medie de fluidele din urechea internă. Când apare o fistulă schimbările de presiune din urechea medie afecteză direct şi urechea internă, stimulând receptorii pentru echilibru şi/sau auz şi producând simptome.

Simptomele unei fistule perilmfatice cuprind ameţeala, vertijul, dezechilibrul, greaţă şi vărsături. Unele persoane descriu sunete sau tensiune în urechi şi mulţi observă o scădere a acuităţii auditive. Pentru majoritatea persoanelor cu fistule simptomele se înrăutăţesc cu schimbările de altitudine (ascensoare, avioane, călătorii prin trecătorile montane) sau de presiune a aerului (schimbări ale vremii), precum şi cu activitatea fizică.

Traumatismele capului reprezintă cea mai frecventă cauză a fistulelor. Fistulele pot să apară după schimbări rapide şi semnificative ale presiunii intracraniene sau atmosferice, cum ar fi în timpul scufundărilor, manevrelor acrobatice aeriene, naşterii sau ridicării de greutăţi. Fistulele pot fi prezente la naştere sau pot să apară ca urmare a unor infecţii cronice, severe ale urechii. Foarte rar par să apară spontan.

Anamneza, examenul clinic şi testele audiometrice şi vestibulare sunt folosite în stabilirea diagnosticului de fistulă perilimfatică. Totuşi, singura modalitate de diagnostic direct o reprezintă efectuarea unei timpanotomii (intervenţie chirurgicală) şi vizualizarea directă a zonei afectate.

În multe cazuri o fistulă se poate vindeca spontan prin repaus strict la pat, pentru a da fistulei posibilitatea să se vindece. Dacă simptomele sunt severe şi nu răspund la repaus sau are loc o pierdere progresivă a auzului, tratamentul chirurgical al fistulei se impune.

11. Colesteatomul reprezinta de fapt un chist cu localizare in urechea medie. De foarte multi ani specialistii il considera un chist cu potential distructiv, deoarece poate eroda in structura osoasa a craniului, distrugand astfel structuri importante localizate in osul temporal. Colesteatomul poate constitui in acelasi timp si o sursa de infectii ale sistemului nervos central, ducand la aparitia abceselor cerebrale, meningitelor, unele avand chiar prognostic rezervat si evolutie grava.

Colesteatomul consta in proliferarea tesutului scuamos prins in interiorul bazei craniului. Datorita faptului ca osul nu este deloc o structura flexibila, dezvoltarea chistului se face doar pe masura ce are loc eroziunea structurii osoase in care apare. Din acest motiv, majoritatea complicatiilor induse de prezenta acestui chist se datoreaza unor leziuni mai mult sau mai putin extinse ale structurilor localizate in fosa temporala. Eroziunea osoasa apare in general prin 2 mecanisme principale: datorita presiunii mari, aplicate constant asupra osului, si in al doilea rand, prin remodelarea enzimatica ce este stimulata la marginile colesteatomului. Sunt implicate osteoclaste care maresc semnificativ viteza de resorbtie osoasa, iar activitatea lor este chiar mai crescuta cand chistul se suprainfecteaza. La fel de bine pot sa apara insa si complicatii extraosoase, localizate in special la nivelul gatului sau sistemului nervos. Cazurile neglijate se pot complica cu tulburari ale functiei creierului prin faptul ca tumora realizeaza compresie pe structurile cerebrale parenchimatoase.

Incidenta aparitie colesteatoamelor nu este foarte bine cunoscuta, insa foarte multe operatii din sfera ORL se fac pentru indepartarea acestor tipuri de chisturi. Daca pacientul se prezinta la timp la medic si tratamentul este aplicat prompt, colesteatoamele nu au risc vital. Lasate netratate insa, pot fi periculoase si pot duce la pierderea auzului, sau la aparitia unor redutabile complicatii de origine nervoasa.

12. Otita externa sau urechea inotatorului este o conditie dureroasa care este insotita de inflamatie, iritatie sau infectie. Aceste simptome apar adesea dupa ce in urma apei care intra in ureche, se raspandesc local, bacterii sau fungi.

Intrucat aceasta conditie afecteaza, de obicei, inotatorii, este denumita si urechea inotatorului. Boala poate fi prezenta deseori la copii, dar si la adolescenti ori la persoanele care au eczeme sau cerumen in exces. Medicul va prescrie tratament, atat pentru diminuarea durerii, cat si pentru tratamentul infectiei.

Pielea care acopera canalul si exteriorul urechii are rol de bariera impotriva infectiilor care ar putea fi provocate de bacterii si fungi, dar si impotriva umiditatii excesive. Urechea este protejata de infectie, pentru ca mucoasa pielii este usor acida. Orice discontinuitate a mucoasei pielii poate duce la infectii, permitand bacteriilor sau ciupercilor sa invadeze urechea externa.

Aceasta bariera se poate crapa sau rupe si s-ar putea declansa infectia in urmatoarele moduri:

• cand incercati sa va curatati urechile cu tampoane care au bumbac in varf – acestea pot rupe mucoasa canalului urechii si pot diminua protectia acesteia.
• umiditatea excesiva in canalul urechii de la dus sau inot modifica mediul acid din canalul auditiv si permite invazia de bacterii sau ciuperci. Acesta este motivul pentru care urechea inotatorului se manifesta in principal in lunile de vara
• prezenta de dopuri in urechi, aparate auditive, casti, cat si alte dispozitive care pot fi introduse in canalul urechii, pot creste riscul declansarii otitei externe
• substante chimice ca vopseaua de par, sampoanele, pot irita canalul urechii si ii pot modifica proprietatile sale protective, amplificand posibilitatile de aparitie a infectiei
• in general orice inflamatie a canalului exterior al urechii, cum ar fi infectii, alergii, boli ale pielii pot duce la urechea inatotaorului.

Cel mai frecvent intalnite bacterii responsabile de infectia urechii externe sunt: stafilococul auriu si pseudomonas aeruginosa. In putine cazuri, ciuperca este cauza urechii inotatorului.

13. Oreionul

Numita si “boala copilariei”, este o infectie foarte contagioasa provocata de virusul urlian, transmisibil pe cale aeriana, dupa un contact prelungit sau repetat cu sursele de infectie. Apare mai frecvent la copii cu varste mai mari de 3 ani, cu precadere intre 6-10 ani. Copiii nascuti din mame imune sunt protejati prin anticorpii materni timp de 6-12 luni dupa nastere si nu fac oreion.

In majoritatea cazurilor, apar umflaturi sub fiecare ureche si sub maxilar, prin marirea in volum a lojelor parotidiene, unilateral sau bilateral.

Mai rar, boala se manifesta la adolescenti si la adulti, cu complicatii care cresc o data cu varsta persoanei afectate.

Frecventa imbolnavirii creste in sezonul rece, respectiv in iarna si primavara. Dupa o perioada de incubatie de 17-21 de zile, apar primele simptome care se manifesta prin febra moderata (38 – 38,50C), dureri violente de cap, astenie, varsaturi, dificultati la deschiderea gurii, la mestecare si inghitire, datorita inflamatiei faringelui si a glandei parotide, situata in zona dintre mandibula si ureche. La 6-8 zile dupa afectarea parotidei apare, la baieti, inflamatia testiculara (orhita urliana) care poate evolua spre atrofia testiculara si sterilitate.

Starea de rau general deriva din afectarea sistemului nervos central, cu evolutie foarte grava spre o forma virala de meningita numita “meningita urliana”, mai frecventa la persoanele adulte si mai rar la copii.

14. Acufenele

Reprezinta o senzatie auditiva reala care este perceputa numai de bolnav, manifestata sub forma de vajaituri, fluieraturi, orchestre muzicale, murmur oceanic, batai de ciocanele sau clopote. Apare la persoane cu hipertensiune arteriala, la cei care lucreaza neprotejati in spatii foarte zgomotoase, la bolnavi psihici sau la schimbarea brusca a altitudinii. In mod frecvent, acufenele sunt declansate de modificari in canalul auditiv extern (dopuri de cerumen, eczeme, furuncule), in urechea medie (otite acute, tumori sau sclerozarea timpanului) si in urechea interna (leziuni traumatice, toxice si infectioase).

Etichete: acufene,anatomia urechii,boala meniere,bolile urechii,BPPV,colesteatom,fistula perilimfatica,neurinom acustic,oreion,ortita externa.,otita interna,otoscleroza,pierderea auzului,SDCS,sindrom de dehiscenta a canalului superior,sindromul usher,vertij postural paroxistic benign