Moartea domnului Lăzărescu, reloaded

Vedeam la știri cazul, de fapt mai multe cazuri, de oameni tineri care se duc la Urgențe pentru că li s-a făcut rău. După care urmăresc fascinată-oripilată cum se reia acțiunea filmului Moartea domnului Lăzărescu: secțiile de urgențe ale spitalelor sunt arhi-pline, bolnavii sunt plimbați între spitale și mor pe drum.

Cazul care m-a frapat a fost al unei femei de 39 de ani, pe care o durea în capul pieptului. M-am gândit la un ulcer sau chiar la un infarct, eu, ca om oarecare fără pregătire de specialitate dar curioasă în ce privește sănătatea umană. Dar nu a fost să fie. A fost o embolie pulmonară urmată de deces.

Tot recent a mai murit o tânără însărcinată în luna a 5-a. Scenariul a fost similar cu cel descris mai sus, care a fost la rândul său similar cu scenariul din filmul Moartea domnului Lăzărescu. Tânăra suferea de distrofie musculară încă din copilărie, a făcut infecție urinară și sepsis din cauza unei (banale) infecții urinare. Cel mai probabil, organismul ei era foarte slăbit de boala cronică și a cedat în fața unui microb care nu face niciun rău unui organism sănătos.

Aveau asigurare persoanele în cauză? Aveau, cel mai probabil. Erau ele tinere și în floarea vârstei? Erau. S-au dus imediat la spital când au sesizat că ceva nu e în regulă? S-au dus. Erau însoțite de persoane de încredere, iubitoare, care le-au fost alături la greu? Au fost.

Și atunci, ce n-au avut oamenii despre care discutăm? Cred că n-au avut zile. N-au avut suficiente zile pentru a aștepta atâta cât ar fi trebuit pentru a primi îngrijirile medicale necesare.

Și n-au avut nici sănătatea la ei, n-au fost suficient de rezistenți și de sănătoși. Îngrijirile medicale au și ele limitele lor, medicii și asistentele au și ei limitele lor, știința are și ea limitele ei, și oricât de bine ai organiza sistemul de sănătate, zilele omului rămân tot numărate.